Punctele extreme ale Terrei – Polii inaccesibilităţii

Polii geografici ai planetei nu reprezintă, însă, locurile cele mai greu accesibile de pe glob. Veritabilele puncte extreme ale Terrei sunt reprezentate de polii inaccesibilităţii, adică locurile situate la cea mai mare distanţă posibilă de ocean. Puţini exploratori au reuşit să cucerească aceste redute ale planetei Pământ, iar numele lor sunt prea puţin ştiute.

Polul nordic al inaccesibilităţii, de necucerit?

• Un fenomen meteo bizar ar putea explica de ce fabricile declanșează ninsori
• Ce au descoperit cercetătorii după ce i-au învățat pe șobolani să conducă?

Termenul de „pol al inaccesibilităţii” a fost folosit pentru prima dată de Vilhjalmur Stefansson în 1920 pentru a distinge Polul Nord de punctul cel mai dificil de atins din Arctica. Cu timpul, termenul a ajuns să se refere la punctul de pe fiecare continent situat la cea mai mare distanţă de ţărm. Dintre acestea se disting Polul Nordic şi Polul Sudic al Inaccesibilităţii, veritabile extreme de necucerit ale planetei.

Polul Nordic al Inaccesibilităţii se găseşte la 661 kilometri distanţă de Polul Nord, într-un punct situat pe calota glaciară. Deoarece aceasta se află într-o continuă mişcare în Oceanul Arctic, nicio structură permanentă nu poate fi construită în preajma Polului Nordic al Inaccesibilităţii.

Conform unor relatări, prima persoană despre care se ştia că a parcurs drumul până la acest punct extrem al planetei a fost Sir Wally Herbert. Recent, unele măsurători mai exacte ale poziţiei Polului arată că Herbert nu a reuşit să ajungă chiar până la Polul Inaccesibilităţii în 1968, astfel că în 2006 exploratorul Jim McNeill a avut şansa să devină primul om care să cucerească acest punct. Din nefericire, şi tentativa acestuia a eşuat, astfel că Polul Nordic al Inaccesibilităţii rămâne şi astăzi necucerit.

McNeill nu a renunţat la visul de a deveni primul om care atinge acest punct, anunţând că va lansa o nouă expediţie în februarie 2012. „Va fi o călătorie de-a lungul a 80 de zile, pe o distanţă de aproape 1.300 de kilometri. Vom înfrunta temperaturi extreme, urşi polari care vor dori să ne mănânce şi un ocean ce va încerca să ne înghită, dar, când vom reuşi, vom stabili o premieră mondială care va marca un moment important pentru comunitatea ştiinţifică„, descrie acesta expediţia polară.

Polul sudic al inaccesibilităţii, infernul alb

Situat la 878 kilometri de Polul Sud şi la 5.631 km de cel mai îndepărtat oraş (Cape Town), la o altitudine de 3.800 de metri şi cu o temperatură medie anuală de -58,2°C, Polul Sudic al Inaccesibilităţii este considerat de mulţi punctul de pe glob cel mai inaccesibil oamenilor.

Primii paşi spre cucerirea acestui punct extrem au fost făcuţi în 1957, când a fost inspectat din aer de un avion IL-12, în cadrul celei de-a treia Expediţii Antarctice Sovietice. Zborul de recunoaştere a avut rolul de a ajuta la stabilirea celei mai bune rute pentru explorarea terestră ce urma să aibă loc.

Expediţia sovietică a pornit de la staţia de coastă Mirny la jumătatea lunii decembrie a anului 1957, cei 32 de membri ai grupului având la dispoziţie 10 tractoare şenilate, special adaptate pentru condiţiile antarctice. Pe 17 ianuarie 1958, toţi membrii expediţiei au ajuns la Staţia Komsomolskaya, iar de aici alte 8 tractoare şenilate au continuat drumul spre Polul Inaccesibilităţii începând cu data de 3 februarie.

O săptămână mai târziu, după ce au parcurs alţi 540 de kilometri, exploratorii au pus bazele unei noi staţii, Sovestkaya. Aici au rămas peste iarnă 4 membri ai grupului.

În septembrie 1958, un nou grup de vehicule şenilate a plecat dinspre staţia Mirny, ajungând la staţia Sovestkaya pe 29 noiembrie, după o călătorie de 1.400 kilometri. De aici, o echipă compusă din 17 oameni, condusă de Evgheni Tolstikov, a pornit la bordul tractoarelor ‘Pingvin’ spre Polul Inaccesibilităţii. Cei 17 au plecat de la bază pe 3 decembrie, iar după 2.100 kilometri au cucerit Polul Sudic al Inaccesibilităţii pe 14 decembrie 1958. Exploratorii sovietici au ridicat steagul URSS şi au lansat rachete de semnalizare în aer pentru a sărbători reuşita.

După aceea, exploratorii sovietici au pus bazele unei mici staţii de cercetare, Polyus Nedostupnosti, însă aceasta nu a funcţionat nici măcar o lună.

Staţia era amplasată într-o clădire ce putea găzdui 4 persoane, o staţie radio şi o staţie electrică. Între 14 şi 26 decembrie 1958, personalul staţiei de cercetare a efectuat măsurători meteorologice, gravimetrice şi geomagnetice.

După nici două săptămâni, cercetătorii s-au văzut nevoiţi să se declare învinşi de condiţiile extreme, abandonând staţia. Conducătorii proiectului ştiinţific au considerat că Polul Sudic al Inaccesibilităţii se află la o distanţă prea mare de celelalte staţii de cercetare pentru a putea permite desfăşurarea de activităţi permanente în condiţii de siguranţă. Astfel, staţia a fost abandonată, stabilindu-se ca aceasta să fie folosită doar temporar, în cadrul unor vizite ulterioare.

Sovieticii au revenit la Polul Sudic al Inaccesibilităţii o singură dată, în 1967, însă amprenta lor dăinuieşte până astăzi. Cei ce cuceresc Polul Sudic al Inaccesibilităţii sunt întâmpinaţi de un bust ce-l înfăţişează pe Vladimir Lenin, statuia fiind orientată cu faţa spre Moscova.

Echipa N2i stabileşte un nou record mondial

Pe 4 decembrie 2006, echipa N2i (formată din Henry Cookson, Rupert Longsdon, Rory Sweet şi Paul Landry) a plecat în expediţie cu scopul de a stabili un nou record: să devină primii oameni care ating Polul Sudic al Inaccesibilităţii fără utilizarea mijloacelor mecanice. Dacă expediţiile sovietice s-au folosit de camioane şenilate (de fapt, veritabile tancuri) pentru a cuceri acest punct, cei patru temerari au decis să folosească doar de forţa proprie şi de vânturile puternice din această regiune, utilizate pentru propulsie cu ajutorul unui zmeu (tehnica se numeşte kite skiing).

Cei patru cutezători au ajuns la staţia sovietică pe data de 20 ianuarie 2007, după 49 de zile şi 1.700 de kilometri parcurşi, timp în care au fost nevoiţi să transporte sănii cântărind 120 kilograme.

Atunci când au ajuns la destinaţie, cei patru au descoperit că baraca în care funcţionase staţia de cercetare sovietică era complet acoperită de zăpadă, fiind vizibil doar bustul lui Lenin, situat pe acoperişul acesteia.

Cum a trăit echipa de exploratori momentul în care a descoperit bustul lui Lenin după şapte săptămâni de călătorii prin vânturile puternice şi temperaturile extreme? „Am observat un punct negru la orizont, iar pe măsură ce ne apropiam, silueta unui bust începea să se contureze – pur şi simplu nu ne vedea să credem ce vedeam„, au relatat membrii echipajului în jurnalul de călătorie. „Eram atât de epuizaţi încât am decis să instalăm cortul sub privirea severă a lui Lenin”, au adăugat exploratorii.

După ce au atins acest punct extrem, exploratorii au sărbătorit cu câte un scotch şi o porţie de pui cu curry. Apoi au fost recuperaţi de la Polul Sudic al Inaccesibilităţii cu ajutorul unui avion DC-3 care a efectuat o călătorie de 3.500 kilometri dus-întors pentru această misiune.

Efortul exploratorilor nu a rămas fără ecou: aceştia au fost înscrişi în Cartea Recordurilor Guinness ca primii care au reuşit să atingă Polul Sudic al Inaccesibilităţii fără ajutor mecanic.

2005 – un nou record la Polul Sudic al Inaccesibilităţii

În 2005, British Antarctic Survey (BAS) a actualizat poziţia Polului Sudic al Inaccesibilităţii, noile măsurători ale instituţiei stabilind că acesta se situează la 55,04 de grade longitudine estică şi 82,53 grade latitudine sudică. De asemenea, BAS a stabilit şi o a doua poziţie a Polului Sud al Inaccesibilităţii, pentru aceasta fiind luate în calcul şi banchizele ce înconjoară Antarctica, nu doar continentul propriu-zis.

În acelaşi an, pe 11 decembrie, Expediţia Transantarctică Spaniolă a reuşit să atingă pentru prima dată acest pol al inacessibilităţii. După cucerirea acestui punct extrem, echipa formată din Ramón Larramendi, Juan Manuel Viu şi Ignacio Oficialdegui a continuat până la cel de-al doilea pol al inaccesibilităţii sudice anunţat de British Antarctic Survey. Cei trei au atins acest punct după alte trei zile, pe 14 decembrie.

Expediţia spaniolă avea să se termine după parcurgerea a 4.500 de kilometri şi după stabilirea unui nou record mondial: cel pentru cea mai rapidă călătorie polară reuşită fără ajutoare mecanice. Astfel, cu ajutorul schiurilor trase de zmeie, cei trei au parcurs, în medie, 90 de kilometri pe zi. Cea mai lungă distanţă parcursă într-o zi a fost de 311 kilometri.

Polul Eurasiatic al Inaccesibilităţii

Dincolo de polii nordici şi sudici ai inaccesibilităţi, cel mai cunoscut „pol al inaccesibilităţii” este Polul Eurasiatic al Inaccesibilităţii. Acesta se află în Asia Centrală, în provincia chineză Xianjiang, la o distanţă de 2.510 km (în linie dreaptă) de cel mai apropiat ocean.

Satul Bulin din deşertul Gurbantünggüt este aşezarea omenească cea mai apropiată de Polul Eurasiatic al Inaccesibilităţii. Anul acesta, şapte localnici din sat au avut ocazia, graţie unei campanii publicitare, să vadă pentru prima dată în viaţa lor marea. Aceştia au călătorit 7.500 de kilometri până la plaja Haitangwan, iar experienţa lor este surprinsă în clipul de mai jos:

Polul Oceanic al Inaccesibilităţii

Acest pol desemnează acel loc din ocean care se găseşte la cea mai mare distanţă de pământ. Geografii au identificat acest punct în Oceanul Pacific de Sud, la 2.688 kilometri de ţărm.

Polul Oceanic al Inaccesibilităţii a primit şi supranumele de „punctul Nemo”, aluzie la celebrul căpitan din romanele lui Jules Verne.

La fel ca Polul Nordic al Inaccesibilităţii, nici polul oceanic nu a fost atins de vreun om până acum.

Aşadar, epoca exploratorilor deschizători de drumuri nu s-a încheiat – provocarea rămâne valabilă!